Contact
Timp liber / Călătorie /

Prin țara noastră

Dacă ești în căutarea unor motive pentru a fi mulțumit că trăiești în România, e foarte simplu să le afli călătorind prin țară. Noi am avut această șansă cu prilejul excursiilor, taberelor școlare, concediilor petrecute cu părinții în diferite stațiuni. Am prins „vremurile bune” de dinainte de '89, când stațiunile erau pline de turiști obișnuiți de toate vârstele, când era suficient să ai o Dacie sau să te urci în tren ca să începi o adevărată aventură de vacanță. După „Revoluție” și „liberalizarea prețurilor” am fost nevoiți să descoperim turismul de tip incursiune sau colateral, mai bine adaptat bugetului de „tranziție”. Chiar și așa am văzut multe și am înțeles că noi românii suntem lipiți de meleagurile astea deoarece aici ne sunt rădăcinile, aici este truda și sacrificiul înaintașilor, aici este demnitatea noastră ca popor înaintea lui Dumnezeu și in fața lumii.

Cu tristețe am constatat în ultimii 30 de ani ce consecințe au lăcomia și lipsa de respect față de oameni și față de natură: prea mulți oameni acaparați de griji sau interese egoiste, cetățeni cu privirea în pământ, munți despăduriți și păduri tot mai rare, râuri secătuite sau poluate, stațiuni de odihnă și tratament decăzute din statutul lor, infrastructură rutieră subdezvoltată în raport cu nevoile și cu timpurile, transport CFR amputat și transport fluvial de călători rămas doar o amintire (cel puțin la Galați).

O țară ca România, cu o zestre naturală așa de bogată, nu face pereche bună cu un popor care decade. Poate ar fi cazul să ne uităm mai des la frumusețea României și să ne recâștigăm mândria de locuitori vrednici, ca să nu se degradeze și țara împreună cu noi. Fără pretenția de a face o prezentare turistică, încercăm să dovedim prin imagini că țara noastră merită să fie iubită și nu părăsită la vremea tinereții. Dacă în antichitate toate drumurile duceau la Roma, în cazul nostru toate drumurile pleacă din Galați...

Dați clic pe butonul-săgeată din colțul dreapta-jos al unei rame foto pentru a vedea toate imaginile referitoare la acel subiect într-o pagină separată.


Biserica fortificată Precista
Biserica fortificată Precista

Galați - orașul moldav de la Dunăre

Acesta este orașul nostru. Situat în sudul Moldovei, pe malul stâng al Dunării, între gurile de vărsare ale Siretului și Prutului în bătrânul fluviu, Galațiul are o poziție geografică interesantă. Dacă traversezi Dunărea ești în Dobrogea, dacă traversezi Siretul ești în Muntenia, iar dacă traversezi Prutul ești în Basarabia. Privind pe hartă ai crede că este un oraș plat de câmpie, dar în realitate are unduiri care oferă perspective frumoase și senzații celor care se deplasează cu bicicleta. Galațiul este suficient de mare ca să-ți ofere oportunitățile lumii civilizate și totuși nu te sufocă prin dimensiuni. Din orice locație în jumătate de oră poți fi pe faleză, privind peste Dunăre spre Munții Măcinului și simțindu-te ca în concediu...

Galațiul este un fost târg moldovenesc de pescari, comercianți și meșteșugari. Biserica Precista, unul dintre reperele istorice ale orașului, datează de la mijlocul secolului al XVII-lea, fiind construită în timpul domniei lui Vasile Lupu. Galațiul s-a dezvoltat accelerat în secolul al XIX-lea ca poartă comercială a Moldovei și a Principatelor Unite. Atunci s-au stabilit în oraș diverși comercianți și afaceriști străini, care au impulsionat modernizarea urbei și au lăsat moștenire edificii frumoase care încă mai pot fi vazute în zona centrală.

Orașul s-a extins după noi criterii în perioada socialistă, mai cu seamă după construirea Combinatului Siderurgic. În prima perioadă s-a lucrat mai cu cap și au apărut cartierele verzi (Tiglinele), dar apoi s-a trecut la „depășirile de plan” și s-a ajuns la aglomerările de blocuri muncitorești.

Libertatea de după '89 ne-a arătat cum poate fi desfigurat un oraș atunci când interesul față de bunul public devine secundar, atât pentru autorități cât și pentru cetățean. Din fericire sunt și excepții, iar semnele revenirii la normalitate încep să se observe. Drumul spre orașul cu înfățișare europeană pe care ni-l dorim este lung, dar poate fi parcurs dacă se investește cu adevarat în educație și în schimbarea mentalităților. Pentru că o imagine spune uneori mai mult decât 1000 de cuvinte, am atașat un set de fotografii din Galați ⇒ dați clic pe butonul-săgeată din colțul dreapta-jos al ramei foto.


un colț ideal pentru relaxare
un colț ideal pentru relaxare

Drumeție pe bicicletă în NV Dobrogei

Fiind mari amatori de mișcare și natură, n-am ratat ocazia de a face incursiuni de o zi pe bicicletă în NV Dobrogei. Traversând Dunărea cu bacul spre localitatea I.C. Brătianu din județul Tulcea, am privit desfășurarea Galațiului de-a lungul apei și am simțit briza racoroasă a Dunării. Pe drumul de întoarcere am trecut fluviul cu bacul și la Brăila, dar senzația a fost diferită, atât pentru faptul că Dunărea este mai îngustă acolo, faleza mai joasă și traversarea mai puțin vijelioasă, cât și pentru faptul că tariful de traversare era simțitor mai mic pentru bicicliști.

Odată ajuns în Dobrogea atmosfera se schimbă. Traficul rutier este mult redus, limitat de capacitatea și orarul bacurilor, iar ca biciclist te simți mai în siguranță. Drumul este în general comod, dar există și pante care îți pun serios mușchii la treabă. Totuși, cu încântarea oferită de frumusețea priveliștilor, pedalatul devine mai ușor. Munții Măcinului îți arată culmile lor semețe de trei-patru sute de metri, iar câmpurile de floarea soarelui și porumb te fac să te simți „la țară”. Locuri de popas pentru alimentare și refacerea forțelor se găsesc fără greutate, ca peste tot în România, esențial este să nu pleci cu rucsacul gol de acasă. Pe brațul Măcin (Dunărea Veche), între Măcin și Smârdan, există un loc de pescuit pitoresc, cu apă liniștită, nuferi și copaci umbroși. Dacă te abați puțin spre sud până la Greci ai ocazia să vezi o față spectaculoasă a Munților Măcin. Acești munți vechi, la scară redusă, sunt o invitație pentru excursioniști și oferă la fața locului mai multă încântare decât ar părea văzându-i de departe.

Mergând în ultimii ani de mai multe ori pe aceste drumuri am avut prilejul de a culege de fiecare dată impresii noi. Unele au fost plăcute, cum ar fi spectacolul traversării cu bacul la Brăila, într-un moment de mare aglomerație pe Dunăre. Existența brațului Măcin și a mai multor debarcadere pe ambele maluri complică traficul fluvial și este o încântare să vezi dibăcia căpitanilor de vas în aceste situații. Alte impresii au fost mai puțin plăcute, de exemplu atunci când am văzut soarta unui șir întreg de arbori de la marginea șoselei, retezați nemilos de la rădăcină.


Vârful Ghiunaltu din Munții Măcin
Vârful Ghiunaltu din Munții Măcin

Excursie în Munții Măcin

În anii copilăriei, la orele de geografie, am aflat primele informații despre Munții Măcin. Ni s-a spus atunci că sunt munți foarte vechi, cei mai bătrâni din țara noastră. Privind harta și văzând că înălțimea lor abia depășește 450m (Vf. Greci / Țuțuiatu - 467m), am tras imediat concluzia că nu te poți aștepta de la ei la nimic spectaculos sau deosebit. Mai mult, în zilele foarte senine, de pe faleza superioară a Galațiului puteam admira în zare „siluetele” acestor munți, care într-adevăr nu prea semănau cu ceea ce mai văzuserăm în Munții Carpați.

În ultimii ani, mergând cu bicicletele prin zonă, am descoperit mai de aproape frumusețea lor sălbatică și a încolțit în inima noastră dorința de a-i străbate cu piciorul. Abia când am avut în sfârșit ocazia de a urca pe acești munți am descoperit pe viu cât sunt de minunați. Perspectivele pe care le oferă, senzația de a fi la înălțime și efortul neașteptat depus la urcare justifică pe deplin numele lor de „munți”. Cine nu crede, să vină să-i vadă, dar să se poarte cu sfială ca să nu le tulbure farmecul...

Urcușul pe munte a fost etapa centrală din cadrul unei excursii de o zi cu bicicletele. Am plecat din Galați dis-de-dimineață. Am traversat Dunărea cu bacul la Brăila și după vreo trei ore de pedalat am ajuns cu bine în comuna Greci. Unul dintre inițiatorii excursiei, frate franciscan la Galați, a avut grijă să pună o vorbă bună pentru noi. Așa că am fost primiți cu inima largă la biserica comunității catolice din Greci, biserica italiană cum i se spune în sat. Aici ne-am răcorit, ne-am încărcat bateriile și am putut parca în siguranță „vehiculele”. Catolicii comunității Sf. Lucia din Greci sunt urmașii imigranților italieni care au venit în aceste locuri la începutul secolului XX. Statul român de atunci a dorit ca ei să se stabilească definitiv aici deoarece erau foarte pricepuți la exploatarea și prelucrarea pietrei. Ne-am convins de acest lucru văzând carierele din munți și unele garduri de piatră din sat.

Am pornit la pas spre munte cu dorința de a ajunge pe Vârful Țuțuiatu, cel mai înalt din Munții Măcin. Prima etapă a fost „cucerirea” Vârfului Ghiunaltu, care se înalță semeț în partea estica a localității Greci. Urcușul până în vârf n-a fost greu, dar a durat mai mult decât ne-am așteptat deoarece am avut de străbătut mai multe pante succesive până să ajungem sus. Terenul este în multe locuri împânzit cu stânci și bolovani, diversitatea rocilor fiind foarte mare. Am fost avertizați să pășim cu atenție deoarece mai sunt și vipere prin zonă, dar nu am văzut niciuna. Versantul vestic al Munților Măcin este acoperit în general cu vegetație măruntă, mai ales spre poale, dar mai sus am întâlnit și pâlcuri de copaci, preponderent tei cu trunchiul scurt. Vârful Ghiunaltu îți oferă o perspectivă minunată asupra întregii regiuni, începând de la baza muntelui unde este satul și până la orizont, unde se vede șerpuind alene Dunărea Veche (Brațul Măcin).

Abia după ce ajungi pe Ghiunaltu realizezi că în spatele lui se găsește punctul cel mai înalt - Vf. Țuțuiatu. Drumul până la acesta se desfășoară pe o creastă, având în stânga o prăpastie care iți provoacă senzația de gol în stomac. Te simți cu adevărat la munte... În partea dreaptă muntele are forma unei potcoave și aici se poate testa în voie apariția ecourilor. Dincolo de Vf. Țuțuiatu, spre răsărit, începe zona împădurită a Munților Măcin, pe care însă am lăsat-o neexplorată. Aici, în punctul cel mai înalt al Dobrogei, am avut surpriza să întâlnim doi turiști din Nantes (Franța). Ei ne-au spus că erau veniți pentru a doua oară în Munții Măcin și că sunt încântați de originalitatea ținutului. Ne-am simțit rușinați în sinea noastră că noi, gălățeni de o viață, eram aici pentru prima dată...

Ne-am întors în comună coborând pe un alt versant și am trecut pe lângă o carieră de piatră părăsită. Din cauza efortului depus eram foarte însetați, iar rezerva de apă se terminase de mult. La prima fântână găsită în sat am băut pe săturate apă rece și curată, gândindu-ne la fapta cea bună făcută de cei care au săpat fântâna. Mergând pe ulițe și pe poteci am ajuns în final la biserică, acolo unde lăsaserăm bicicletele. Părintele ne-a invitat să mai revenim, cu posibilitatea de a sta acolo peste noapte, deoarece locurile merită văzute pe îndelete. Ne-am despărțit de gazde, dar am păstrat în suflet deviza înscrisă pe frontispiciul bisericii: „Nihil sine Deo... Nimic fără Dumnezeu”.

Am revenit la Galați pe același drum, dar la traversarea Dunării cu bacul era deja întuneric. Am avut noroc că doi dintre noi aveau lumini mai serioase la biciclete, așa că am rulat între ei și am ajuns cu bine acasă.


la răscruce de vânturi în Dobrogea
la răscruce de vânturi în Dobrogea

Turul ciclist al Munților Măcin

Imboldul de a realiza un tur pe biciclete al Munților Măcin ne-a venit tocmai în perioada când în vestul Europei se derula Turul Franței. Cunoșteam din drumețiile anterioare cum arată versantul apusean al Munților Măcin: pietros, sălbatic și relativ sărac în vegetație. Dar mai știam și că acești munți pitici au o diversitate deosebită, capabilă să te surprindă. În excursia pe Vârful Țuțuiatu din anul precedent ne întâmpinase o pădure deasă care nu ne-a permis să vedem în vale, pe partea cealaltă, așa că am rămas cu întrebarea: oare cum arată versantul estic?

Pentru a afla răspunsul ne-am hotărât să înconjurăm munții pe bicicletă. Ne-am uitat pe hartă pentru a alege traseul și am calculat distanța - aprox. 170 Km. Am judecat că se poate face într-o zi de vară dacă se folosesc toate orele de lumină disponibile și dacă picioarele sunt deja puțin antrenate. În cazul nostru condiția a doua era îndeplinită deoarece făcuserăm deja o călătorie de vreo sută de kilometri prin județul Galați, din care am învățat că soarele amiezii arde grozav, mai ales pielea de pe antebrațe, și că trebuie să ai o bluză cu mâneci lungi când mergi mai multe ore pe bicicletă.

Știind că pe drumul județean din estul Munților Măcin se merge multișor printr-o zonă de pădure, am ales sensul de parcurgere a buclei astfel încât la orele amiezii să fim în zona umbroasă a traseului. Alegerea s-a dovedit foarte inspirată. Ruta pe care am mers a fost: Galați - Brăila - Măcin - Cerna - Horia - Nifon - Luncavița - Văcăreni - Jijila - Măcin - Brăila - Galați.

Am plecat din Galați pe la ora 6, ca să putem prinde la Brăila bacul de 7:30. Pedalatul pe dig a fost o plăcere, fiind însoțiți de zâmbetele „surioarelor” noastre din lanul de floarea soarelui. Temperatura era ideală, iar pe cer pluteau doar câțiva norișori pașnici care prevesteau o zi frumoasă de vară. Pentru traversarea Dunării am luat bacul de la debarcaderul din stânga, deoarece acolo am găsit prețul cel mai bun pentru bicicliști (1.5 lei). Pe durata îmbarcării și a traversării am asistat cu interes la manevrele făcute pe Dunăre de diverse vase fluviale și am fost mândri că suntem „cetățeni de la Dunăre” care pot asista mai des la un asemenea spectacol.

Ajunși în Dobrogea, am revăzut balta cu nuferi care se găsește dincolo de localitatea Smârdan. Fiind începutul lunii iulie și începutul unei noi zile, aglomerația era mare deasupra bălții. Înaripatele flămânde decolau și aterizau întruna, creând o atmosferă comparabilă cu cea de deasupra unui aeroport aglomerat. După ce am trecut de orașul Măcin am parcurs o zonă cu lanuri de floarea soarelui și lanuri proaspăt secerate, unde ne-am delectat cu sunetele care veneau de pe câmp. Am remarcat parfumul care plutea în aer și mulțimea mare de flori de câmp, mai ales albăstrele, care se găseau pe marginea șoselei. Am trecut pe lângă comuna Greci, aflată la poalele sectorului celui mai înalt al Munților Măcin și am ajuns în zona dealurilor interesante, șoseaua trecând chiar printre ele. Aici am avut de urcat o pantă lungă de vreun kilometru, a cărei înclinare crește progresiv spre vârf. Ne-am ambiționat și am reușit să o urcăm fără a pune piciorul jos. Ajunși în vârful pantei ne-am oprit pentru realimentare și pentru a admira peisajul. Locul acesta se numește Pasul Priopcea (Chervant).

Dealul estic, cel mai impunător din zonă, se numește Priopcea și are înălțimea de 410m. Unii localnici din comuna Greci îi zic „Dealul lui Ilie”. L-am remarcat cu ocazia drumeției în Munții Măcin, de pe care se vede ca un deal masiv, cu vârful retezat. Dupa ce l-am văzut de aproape, am simțit că și el trebuie vizitat cu prima ocazie. Am plecat la drum având de această dată gravitația de partea noastră și am parcurs în viteză cei câțiva kilometri până la Cerna. Aici am văzut indicatorul către Casa memorială Panait Cerna, poetul care a trăit la granița dintre secolele XIX-XX. După ce am trecut pe lângă satul General Praporgescu, am dat de o curbă în pantă care a scos untul din noi. Ne-am tras suflul, am realimentat și am coborât vijelios la vale, depășind ca la curse o căruță cu doi cai tineri la galop, care cobora și ea cu viteză maximă spre sat.

Ajunși în comuna Horia, am virat la stânga și am apucat-o pe DJ222A. După puțin timp am zărit Lacul Horia, încadrat de un peisaj încântător. Începea să ni se dezvăluie fața nevăzută de noi a Munților Măcin. Am trecut prin Balabancea și Hamcearca, două sate dobrogene cu aspect foarte rustic. La est de Munții Măcin este o vale largă, cu pământ bun pentru agricultură, dincolo de care se desfășoară Dealurile Niculițelului. Versantul estic al Munților Măcin este împădurit. Drumul pe care am mers era puțin circulat și de bună calitate în cea mai mare parte a lui. Imediat după satul Nifon se intră în pădure și drumul șerpuiește la umbra copacilor mai bine de 10 Km. Sectorul acesta de drum este ideal pentru bicicliști.

La Cetățuia ne-am oprit la o fântână renovată, cu apă rece și curată. Am fost întâmpinați imediat de doi căței extraordinar de „agresivi”, dornici să mai latre și ei pe cineva... Cine dorește îi poate vedea în setul de poze atașat, dând clic pe butonul „săgeată” din colțul dreapta-jos al ramei de mai sus. Tot la Cetățuia am găsit un punct de informare ultramodern, cu panou LCD tactil și website de prezentare, totul perfect funcțional. Felicitări Primăriei din Luncavița și celor care au realizat info-chioșcul și panourile de pe marginea drumului!

În Luncavița ne-am oprit puțin în părculețul de la Monumentul Eroilor, apoi am pornit spre Văcăreni. Aici am virat la stanga spre Jijila, pentru a ajunge iarăși la Măcin și a închide bucla ciclistă. Înainte de a intra în orașul Măcin am dat piept cu o pantă foarte grea, pe care o urcaserăm pe bicicletă în urmă cu vreo 5 ani, dar atunci eram și mai tineri... și mai odihniți. De data asta a trebuit să ne recunoaștem învinși și am trecut la o repriză de „push-bike”, economisind astfel energie pentru a putea termina călătoria. Ultimii 35 de kilometri au trecut greu, dar fără probleme, și am ajuns acasă pe la ora 22, foarte obosiți dar bucuroși de cele văzute.

Dimineața următoare ne-am controlat mușchii și am realizat un lucru: Turul Franței, așa de ușor de privit la TV, nu-i chiar la îndemâna oricui. Îți trebuie mușchi tari și voință de fier ca să alergi 150-200 Km pe zi aproape în fiecare zi, timp de 3 săptămâni, contra cronometru...

Emi & Leoemileo@zoho.com Data:01.01.2015 Ultima actualizare:01.01.2015 Număr accesări:000001